Acces liber
2025
Text: Valentina Iancu
Miron Schmückle, un artist cu o solidă formație academică, a devenit în timp, printr-o practică susținută, un veritabil maestru al florilor. Maestru, pentru că arta lui, de o finețe aparte, este adânc ancorată în istoria reprezentărilor botanice (în special din perioada Renașterii și a Barocului european), pe care le studiază cu dedicare de mai bine de două decenii. Acestei erudiții aparte i se adaugă măiestria tehnicii grafice și picturale, precizia uluitoare prin care materia este transformată în imagini încântătoare.
Expoziția “Cosmic Attractors” aduce împreună o serie de lucrări recente semnate de Miron Schmückle, ca de obicei explorări libere ale universului botanic. Grădinar pasionat cu vocație de botanist, Miron Schmückle lucrează inspirat de natură, creează lumi posibile fără un scenariu prestabilit. Aparent hiperrealiste, florile sale de o frumusețe hipnotică sunt imaginate pe baza cercetării botanice continue. Artistul evadează din realitate și totodată păstrează permanent viu sentimentul realului. Lumile imaginate de Miron Schmückle sunt visate, un veritabil proces artistic suprarealist care evadează din obișnuința antropocentrică a culturii. De mai bine de două decenii, Schmückle și-a dedicat obsesiv întreaga practică artistică universului luxuriant și seducător al florilor. Acest univers oniric, abundent, fermecător, se sustrage încărcăturii simbolice și categoriilor impuse de om, fiind lăsat pur și simplu să existe în plenitudinea și complexitatea sa botanică. Lucrările sale produc o deșteptare a simțurilor: “Să rămâi fără cuvinte în fața unei picturi a lui Miron Schmückle este o fericire ambiguă. Pe de-o parte ești copleșit la vederea unei remarcabile diversități de forme vegetale, adesea întortocheate unele într-altele. Pe de altă parte e o formă de izbăvire. O amuțire între spaimă și admirație. Absența cuvintelor în fața unei enigme care se prezintă într-o covârșitoare frumusețe care eludează orice soluție” scria istoricul de artă Carl Friedrich Schröer în textul “Presimțire a naturii” din catalogul dedicat artistului.
Dar ce mai este frumusețea? Și mai ales: ce caută frumusețea în arta contemporană, după un secol în care orice estetizare a fost minimalizată, criticată și marginalizată între expresiile artistice ale timpurilor? Un răspuns posibil vine din alt secol, din grădina lui Monet. În timpul primului război mondial, în Franța, nu departe de linia frontului, Claude Monet picta flori înconjurat de frumusețea propriei grădini de la Giverny. Monet a considerat această aplecare spre frumusețe, la doi pași de ororile războiul, un act de rezistență. Un act de rezistență atât pentru sine cât și mai ales pentru viitorii săi privitori, care aveau să găsească reculegere în câteva momente dedicate contemplării unui tablou. Tot despre rezistență, reziliență și supraviețuire ne vorbește și “Ierbarul” alcătuit de Rosa Luxemburg în anii petrecuți în închisorile berlineze. Varii istorii personale, mai mult sau mai puțin cunoscute, ne arată cum contemplarea plantelor este o activitate necesară îngrijirii psihice. Cunoașterea empirică despre calitățile vindecătoare ale experiențelor estetice a început să fie studiată și treptat demonstrată de neuroștiințe. Samir Zeki, un cercetător de la UCL (University College London) a elaborat în 1999 termenul de “neuroestetică”, o disciplină nouă care studiază răspunsul creierului uman la contemplarea frumuseții.
Vita contemplativa este diametral opusă acceleraționismului contemporan. Într-o lume din ce mai epuizată de vita activa într-o societate tot mai divizată de conflicte de toate felurile, marcată de violență, războaie, sărăcie, discriminare și nenumărate inegalități, insistența lui Miron Schmückle de a contempla natura vegetală este un răspuns profund politic la realitatea contemporană. De ce politic? Există o perspectivă socio-politică deja comună care consideră că “toată arta e politică”. Cuvântul pare fulgerător de nepotrivit alăturării cu minunatele lumi botanice imaginate de Schmückle. În relație cu realitatea în care au fost create, o societate în prag de “burn-out” interconectată permanent prin rețele de socializare online, formată martori oculari care consumă zilnic, voit sau nu, imagini violente din toate colțurile lumii obsesia pentru flori oferă un respiro necesar. În societatea supra-informării, a dezinformării și super like-ului pentru orice fel de informare, deconectarea de realitate, experiența estetică pură care permite contemplarea devine invariabil un act de rezistență politică de a consuma și capitaliza dezastrele care ne înconjoară. Un act de rezistență care nu strivește “corola de minuni a lumii”, ci ne aduce mai aproape de ea.
Categoria estetică a frumuseții a rămas una dintre problemele nerezolvate ale cercetărilor estetice, fiind mai degrabă un răspuns, o reacție care se află “în ochii privitorului”. În arta lui Miron Schmückle frumusețea florilor se revelează spectatorului atent, pe parcurs, prin contemplare. Nu este o frumusețe evidentă, articulată după definiția clasică a legilor simetriei și a proporțiilor echilibrate armonios care generează plăcere. Artistul reușește să redea frumusețea naturii în compoziții stranii care evadează din vechile clasificări ale gândirii umane. Compoziția lui Schmückle operează cu asimetrii, spații goale, dezechilibre și încrengături specifice lumilor vegetale. Aproape paradoxal “frumusețea” pusă în operă este din punct de vedere compozițional o anti-frumusețe care intersectează gândirea filosofiei moderne despre categoria estetică a sublimului, înțeles prin opoziție cu “frumosul” drept exces, grandoare, măreție, forță copleșitoare. Minunăția suprarealistă a naturii lui Schmückle este convulsivă, evadează din înțelegerea binară a teoriilor estetice clasice despre frumusețe și sublim, într-o manieră care anticipează regândirea acestor noțiuni de filosoful Byung Chul Han în lucrarea “Saving Beauty”. Han critică o frumusețe de consum, “plată”, “likeable” și lipsită de negativitate și propune în schimb: “în loc să plasăm sublimul în opoziție cu frumosul, ar trebui să reintroducem în frumusețe o sublimită imposibil de redus la interioritate, o sublimită care neutralizează subiectivitatea și astfel depășim separarea dintre frumusețe și sublim.” Această binaritate este lăsată în urmă de arta lui Miron Schmückle care evită deopotrivă frumosul în sens tradițional precum și sublimul romantic prin amestecul dintre cele două registre în forme noi, organice, care nu sunt nici complet naturale (ci imaginate, artificiale). Formele sale sunt deopotrivă seducătoare și stranii, atrăgătoare și perturbatore, excesive, încrengături complicate dar totodată simple. Ambiguitatea care te face să rămâi fără cuvinte despre care vorbește Carl Friedrich Schröer în textul menționat mai sus introduce această sublimare desubiectivantă, pentru că privitorul nu-și poate reduce experiența contemplării la o singură emoție. Frumosul și sublimul nu pot fi separate pentru că frumusețea este amenințată de excese organice, iar sublimul nu mai sperie în sens clasic ci fascinează prin strălucire.
Demersul lui Miron Schmückle se revendică din metafizica naturalistului Emanuele Coccia, care formulează o amplă teorie metafizică a florilor pe care le numește “atractori cosmici”: “floarea funcționează ca un atractor cosmic, un corp trecător și instabil, care mediază perceperea – și deci absorbția – lumii, filtrându-i formele cele mai prețioase pentru a fi modelată de ele, prelungindu-și astfel prezența în acel loc unde forma sa proprie nu i-ar putea deschide calea”.