The Mirror Stage 

Proiectul artistic The Mirror Stage face parte dintr-un proces de cercetare început în urmă cu șase ani, odată cu dezvoltarea studiilor doctorale la Universitatea Națională de Arte din București. 

Fundamentată pe studiile lui Jacques Lacan, Didier Anzieu, Giorgio Agamben și Emanuele Coccia, teza Eul vestimentar, susținută public la 1 noiembrie 2025, investighează efectele culturale, psihologice și, în special, estetice ale oglinzii asupra subiectului uman. 

Teoria lui Lacan despre „stadiul oglinzii” a fost inspirată de lucrările anterioare ale psihologului Henri Wallon, dar a fost constant criticată de Norman N. Holland și Raymond Tallis. Recunoașterea chipului în oglindă, fie că are loc la șase sau la optsprezece luni, reprezintă un model paradigmatic al ceea ce Lacan numea „registrul imaginar”. De-a lungul întregii sale cariere, Lacan a continuat să-și rafineze teoria, ajungând ca, în jurul anilor 1950, aceasta să devină suficient de abstractă încât „oglinda” să funcționeze mai degrabă ca o metaforă pentru un comportament observat decât ca un dispozitiv literal. 

Revoluția dialectică a suprafețelor nichelate și a oglinzilor – plane, concave sau convexe, în toate formele și dimensiunile lor – care expun și supraexpun imaginea realității, dar mai ales imaginea propriei persoane, nu face decât să accentueze tensiunea permanentă dintre privire și reflexie, dintre ceea ce este oferit ca imagine și ceea ce este interiorizat ca identitate. Suprafețele nichelate devin astfel spații de negociere a sinelui, unde subiectul se caută, se extinde, se recunoaște și, în același timp, se pierde în multiplicarea propriilor proiecții. 

În acest joc al reflecției, realitatea nu mai este doar redată, ci distorsionată, amplificată și reconfigurată, iar imaginea propriei persoane încetează să mai fie un reper stabil, transformându-se într-un construct fragil, mereu dependent de unghi, lumină și distanță. Pentru că „acesta e, poate, micul mare secret pe care oglinzile îl păstrează de secole: ele ne învață că orice imagine – sensibilul ca atare – este existența unei forme în afara locului său. Orice formă și orice lucru care ajunge să existe în afara locului său devine imagine.” (Emanuele Coccia, Viața sensibilă, p. 30). 

În acest spectacol al reflexiilor și consumul, întreținut cu o eficiență remarcabilă de industria frumuseții și de ceea ce s-ar putea numi o clasă a iatromanților stilului, se instituie o religie seculară a hipervizibilității. Aceasta face posibilă o colonizare a subiectului care nu mai operează prin constrângere directă, ci prin seducție estetică și autoexpunere continuă. Ne aflăm astfel în fața unei forme de dominație estetică ce poate fi descrisă drept un veritabil „terorism vizual”, care impune o disciplină a vizibilității, în vederea unei dominații totale: „Cei care se fac vizibili sunt cei conduși, nu conducătorii. Puterea disciplinară se face invizibilă, în timp ce le impune o vizibilitate permanentă celor care-i sunt supuși. Pentru a se asigura accesul la putere, cei subjugați sunt expuși în lumina reflectoarelor. Acel a fi văzut neîntrerupt îl ține subjugat pe individul disciplinar” (Byung-Chul Han, Topologia violenței, p.114) . În acest cadru, indivizii expuși utilizează Eul vestimentar – în forma sa extinsă și hipersemnificată – ca instrument pentru a obține un surplus de vizibilitate. Această strategie produce însă doar o iluzie a puterii: o putere inversată, specifică celor care devin previzibili estetic și, tocmai prin aceasta, mai ușor de integrat în mecanismele de control simbolic. Cei văzuți întrebuințează Eul vestimentar, în forma lui extinsă pentru a obține și mai multă vizibilitate. 

În acest climat teoretic, expoziția The Mirror Stage extinde, într-o manieră intimă și caricaturală, efectul de multiplicare și glorificare a propriei imagini, precum și al unui Eu vestimentar care aspiră să devină însăși ideea noastră de Imagine – un spațiu ce expune o natură intermediară, un exil rizomatic.