NOLI SAPERE: Către o nouă Renaștere

Concept: Marlene Herberth pentru RCW 2025

Pentru a redescoperi ce înseamnă să fim umani, trebuie mai întâi să îndrăznim să dezvățăm. Noli Sapere– “Îndrăznește să nu știi nimic” – provoacă ideea de supremație a rațiunii și a controlului, îndemnându-ne să îmbrățișăm necunoscutul din noi înșine. Folosită inițial de poetul roman Horațiu în Prima Carte a Scrisorilor (20 î.Hr.), expresia Sapere Aude a fost adoptată de Iluminism în secolele XVII și XVIII, după ce Immanuel Kant a utilizat-o în celebrul său eseu „Răspunsul la întrebarea: Ce este Iluminismul?” (1784). Titlul expoziției subminează acest motto clasic al Iluminismului, care încuraja căutarea curajoasă a cunoașterii și rațiunii, și îl transformă într-un îndemn de a renunța la siguranța cunoașterii absolute. Expoziția ridică întrebarea: dacă dorința obsesivă de control și certitudine ne-a rătăcit? Și dacă necunoașterea – acceptarea îndoielii, intuiției și vulnerabilității – este cheia unui viitor mai echilibrat?

Într-un moment în care progresul tehnologic depășește capacitatea umanității de a se conecta emoțional și spiritual, Noli Sapere explorează resursele noastre ascunse, invizibile – sufletul, emoțiile și conștiința colectivă – și modul în care acestea pot modela un viitor dincolo de limitele trecutului. Inspirată de gânditori futuriști precum Gerd Leonhard, expoziția imaginează scenarii alternative pentru o “RE-Renaștere”, integrând dimensiunile fizice, emoționale și spirituale ale umanității într-o viziune speculativă asupra reînnoirii.

Expoziția este construită în jurul unor teme interconectate, care creează o punte între tangibil și intangibil. Renașterea din interiorul nostru este despre rescrierea idealurilor Renașterii în acord cu prezentul nostru fragmentat, provoacând moștenirea Iluminismului, care privea cunoașterea drept putere absolută. În schimb, propune un model bazat pe dezvățare, vulnerabilitate și conștiință colectivă, ca posibile căi spre un viitor mai armonios. Sufletul ca Dimensiune ne dezvăluie cum sub suprafața umană vizibilă se ascunde o bogăție de inteligență emoțională și spirituală. Această secțiune explorează sufletul, emoțiile și energiile invizibile ca resurse esențiale pentru echilibrul umanității, considerând dimensiunile spirituale ca potențială sursă de reînnoire. Mergând mai departe, ne uităm la Corp ca Artefact, ca mediu și pentru memorie, dar și pentru reinventare. Prin vulnerabilitățile și transformările sale, lucrările din această secțiune dezvăluie corpul ca pe o arhivă vie și ca matrice, sursă de inspirație pentru viitor deopotrivă, lasându-ne cu întrebarea: cum reconstruim ceea ce credeam că am înțeles?

Noli Sapere analizează stările contemporane ale minții și sufletului, luând drept punct de plecare concentrarea Renașterii asupra corpului și sufletului, dar extinzând această viziune într-un futurism speculativ. Printr-o varietate de practici artistice – pictură, sculptură, instalații, performance live și medii imersive – expoziția construiește un cadru alternativ pentru a înțelege următorul capitol al umanității.

Îndrăznind să nu știm nimic, putem depăși limitele rațiunii și ale controlului, deschizându-ne către o înțelegere mai profundă și mai intuitivă a ceea ce înseamnă să fim umani. Noli Sapere sugerează că în necunoaștere există putere, iar în renunțarea la control, umanitatea își poate redescoperi cele mai valoroase resurse – cele înrădăcinate în conexiune, emoție și suflet. 

1. DSLX (RO) COLOANĂ SONORĂ PENTRU REVOLTA PLANTELOR ÎNCARCERATE (2023, portavoce și compoziție sonoră, 

0.sp(q)ark [extended_for_plants_to_riot_to_(2023)] 

Natura este violentă; nu este nici bună, nici rea; natura doar este; a venit timpul să acceptăm asta; soluția pentru orice acțiune ecologică nu constă în culpabilizarea celor care nu acționează, căci ei înșiși fac parte din soluție; nu în microgrupuri de pseudo-colonii orbitate de pseudo-cauze, ci în a face mai mulți oameni să se bucure de frumusețea naturii, chiar și în violența sa.

A intra în armonie cu natura este o alegere, nu o responsabilitate; unii copaci trebuie tăiați pentru ca alții să prospere; unele specii trebuie să dispară grațios și să devină nutrienți pentru altele; materia este finită și într-o mișcare continuă; înțelege asta, acceptă asta și valorifică puținele momente de frumusețe și înflorire pe care natura le oferă; fragmente; instantanee; unice; căci și ele sunt rezultatul unor acte violente; o sclipire; orice punct culminant care urmează starea post-germinatorie pe drumul său către propria-i extincție.

2. Robert Catrina (RO) MAC: GRĂDINA INTERIOARĂ (2023, alamă, marmură, 55x40x40 cm)

Această piesă evocă peisajul emoțional și mereu în schimbare din interiorul nostru—grădina noastră lăuntrică. Picioarele din alamă, măiestrit lucrate de Alexandru Ranga, se răsucesc și curg asemenea unor tulpini organice care caută lumina, întruchipând un proces de continuă evoluție. Formele lor fluide contrastează cu soliditatea blatului din marmură, care deși pare stabil, este subtil fracturat, reflectând tensiunea dintre cunoaștere și incertitudine, dintre ceea ce credem că înțelegem și ceea ce rămâne inaccesibil.

În centrul acestei compoziții, macul simbolizează pacea, dar și echilibrul fragil dintre conținere și transformare. Ieşind din bobocul său, macul poartă în sine tensiunea creșterii, rezistența tăcută de dinaintea eliberării, asemeni naturii mereu evolutive a percepției. Albinele, agenți tăcuți ai polenizării și schimbării continue, ai vieții însăși, vorbesc despre forțele nevăzute care ne modelează lumile interioare.

Prin dialogul dintre materialitate și formă, Inner Garden devine o invitație de a explora peisajele pe care le cultivăm în interiorul nostru—mereu în creștere, mereu în transformare.

Cum arată grădina ta lăuntrică atunci când îi permiți să crească dincolo de certitudine?

3. Flavia Pitiș (RO) GUIDING LIGHT (2023, ulei pe pânză, 95×125 cm)

“Îmi poți spune încotro să merg?”

“Depinde unde vrei să ajungi.”

“Nu prea știu …”

“Atunci nu contează calea.” Alice in Tara Minunilor de Lewis Carroll

Într-o lume care caută raspunsuri absolute, putem oare să mergem pe mâna Pisicii de Cheshire? Să pierdem controlul rațional și să câștigăm încrederea într-o direcție care se va revela pe parcurs?
Dacă nu știm încotro mergem, oare nu ajungem? Dar dacă știm unde mergem și ajungem altundeva? Sau dacă știm încotro, dar nu cunoaștem drumul? Și dacă știm unde mergem, oare ne dăm seama că am ajuns? Și oare când ne-a purtat ultima dată rătăcirea spre o destinație pe care nici măcar nu știam că o căutam? Și dacă nu știm încotro mergem, este un eșec sau doar o plimbare fără hartă printr-un vis neplanificat? Dacă am primi un semn clar despre ce să facem mai departe, am avea oare încredere în el sau am cere înca unul, și încă unul ca sa fim siguri? 

Oare cât din logica viselor, unde totul se acceptă și imposibilul este posibil, înglobăm deja în viețile noastre?

4. Ileana Sebe (RO), EMOȚIONAR (2025, instalație, porțelan, natură, plastic, etc.)

Așa cum există „Ierbarul”, care păstrează și îndosariază plante și flori, sau „Alfabetarul”, care ne învață literele și formarea cuvintelor, Emoționarul poate fi privit ca o enciclopedie a sufletului – o colecție intimă de emoții.

La baza acestei instalații stă o colecție de capace din porțelan strânse de-a lungul timpului din târguri de vechituri. Fiecare provine de la un obiect care a fost cândva parte din viața unor oameni – un ceainic, un vas, o cutie, o supieră. Acum, capacele devin porți către emoții. Pe masă, ele așteaptă să fie ridicate, iar oamenii sunt invitați să simtă.

Sub fiecare capac se ascunde un obiect mic, dar încărcat de poveste. Uneori, e ceva fragil care provoacă nostalgie, alteori, e un obiect neașteptat, care provoacă frică.

Emoționar este și despre a te lăsa surprins, a sta conectat la momentul prezent, a fi în contact și a observa prima trăire pe care ți-o trezește o experiență nouă. 

Ileana Sebe (RO), TOȚI OAMENII DIN MINE AU FOST ODATĂ COPII (2024, instalație, textil, plastic)

Inspirată de munca mea de dezvoltare personală și, mai recent, de participarea la constelații familiale, prezint această instalație în care am cusut manual pe o rochie figurine miniaturale.

Percepem oamenii prin propriul nostru sistem și, când spun „sistem”, mă refer la corpul nostru cu toți receptorii lui. E ceva atât de evident, dar, în același timp, atât de greu de conștientizat cu adevărat. Lumea exterioară este doar o percepție a lumii interioare a fiecăruia dintre noi.

Noi suntem receptorii tuturor informațiilor din jurul nostru și îi percepem pe ceilalți într-un mod propriu și subiectiv.

Este induiosător și copleșitor acest adevăr. Asta am trăit cosând aceste figurine și gândindu-mă la mulți dintre oamenii pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului.

Această instalație este parte dintr-un proces terapeutic. În timp ce am cusut figurinele, m-am conectat cu mulți oameni pe care îi cunosc și mi i-am imaginat copii mici. După o vreme, acești oameni nu mai erau indivizi separați, ci se contopiseră, și simțeam o conectare foarte puternică cu viul.

5. Hortensia Mi Kafchin (RO, DE) DOCTORUL FANTOMĂ (2018, ulei pe pânză, 199.5 x 179.5 cm)

În Doctorul Fantomă, Hortensia Mi Kafchin confruntă anxietatea spectrală țesută în experiența tehnologiei medicale, a grijii și a transformării corporale. Kafchin explorează teme precum conștiința cibernetică, degradarea religiei, transmutarea și singurătatea metafizică, printr-un vocabular vizual alcătuit din ruine, vise și fantome electrice. Pictată cu intensitatea ei caracteristică, evocând lumi create și știute doar de ea, lucrarea emană din trauma persistentă a unei generații învățate să se teamă de ceea ce nu poate fi văzut și care acum trebuie să navigheze prin regiunile opace ale intervențiilor medicale, unde corpurile sunt scanate, decodate și arhivate de mașinării.

Figura „doctorului-fantomă” nu este nici salvator, nici călău, ci un hibrid sensibil: în parte vindecător, în parte agent spectral, administrând remedii cu instrumente atât de avansate încât par supranaturale. Rezonanța magnetică – acel ochi magnetic rece care pătrunde în cele mai adânci cute ale sinelui – devine aici și portal, și amenințare, cartografiind peisajul interior fără a-l atinge, dar lăsând urme psihologice de neșters.

Ca o hartă medievală a unui suflet în criză, Doctorul Fantomă provine din fascinația lui Kafchin pentru cosmologii vechi și sisteme ezoterice, integrând bobine de RMN și paturi de scanare într-un univers pictural care pare simultan antic și futurist. În centrul lucrării se află o figură – om – mașină – relicvă mitologică – purtând ceea ce pare a fi o cască de interfață neuronală. Acest personaj poate fi interpretat ca un cyber-șaman sau un oracol tehnologic, canalizând cunoașterea de-a lungul unor linii temporale colapsate. Postura și structurile interne expuse sugerează vulnerabilitatea și transformarea, teme recurente în explorările Hortensiei despre corp, gen și identitate ca constelații mereu fluide.

Confruntarea Hortensiei cu tehnologia medicală reflectă o anxietate mai largă privind viitorul corpului: pe măsură ce devenim tot mai lizibili pentru mașini, ce parte din umanitatea noastră rămâne opacă, de netradus? Doctorul Fantomă păstrează ambiguitatea sacră a corpului — rănile sale invizibile, memoriile sale codificate, refuzul său de a fi pe deplin cunoscut. Fragmentele anatomice, inscripțiile egiptene greșit interpretate, cablurile, codurile abstracte și iconografia științifică din compoziție oglindesc conștiința noastră suprasaturată, prinsă între cunoaștere ezoterică și confuzia generată de epoca internetului.

În această viziune, frica devine o etapă necesară în călătoria spre o conștiință evoluată. Corpul, în trecut perceput ca un vehicol stabil, este dezvăluit aici ca o interfață fragilă între materialitate și spirit, un teritoriu bântuit de o negociere continuă. Prin suprafața strălucitoare, aproape alchimică, a lucrării Doctorul Fantomă, Hortensia Mi Kafchin creează o pictură alegorică, care pare să colapseze transcendența spirituală și ruina post-umană într-un singur spațiu, integrându-se firesc în practica ei grandioasă de mitologizare existențială.

6. Nicolae Romanițan (RO) TEATRUL ANATOMIC DIN LEIDEN (2025, tuș pe hârtie, 50×70 cm; masă suport de Alex Herberth)

Cunoscut pentru abordările sale curajoase și autentice ale desenului în tuș printr-o suită intrigantă de lucrări precum Corporate Job in an elementary village ori Walking Ark-Nocturnal Animals, artistul multidisciplinar Nicolae Romanițan înfățișează cu mult tact și rafinament o adaptare sui-genesis a unei gravuri de secol XVII a artistului flamand Willem Swanenburg. Pornind de la compoziția alegorică a Teatrului Anatomic din Leiden, Romanițan reconfigurează o meditație vizuală asupra ciclului vieții, filtrată printr-o lentilă lucidă și critică a prezentului.

Lucrarea se înscrie în seria adaptărilor vizuale elaborate ale artistului clujean, în care acesta propune o analiză meticuloasă a condiției umane, reflectată în oglinda unei lumi telurice ce contribuie la disecarea simbolică a individului. Scena alegorică a amfiteatrului anatomic devine spațiul unui spectacol bizar, grotesc, în care corpul omenesc este scindat sub privirile unei audiențe mute, evocând astfel o dimensiune fundamentală a existenței: fascinația omului față de propria degradare. Publicul, asemenea privitorului contemporan, devine martorul unui ritual al descompunerii, în care rămășițele umane și animale, redate cu precizie, sunt mai puțin obiecte de studiu și mai degrabă simboluri ale absurdului de a contempla moartea ca pe un spectacol. În această cheie, personajele desenate – schelete de animale și corpuri secționate – funcționează ca ironii vizuale asupra obsesiei umane de a controla și înțelege un proces inevitabil: ciclul degradării. Artistul reușește să traducă această curiozitate morbidă într-o critică subtilă a sincretismului dintre viață și moarte, sugerând că, în ciuda eforturilor noastre științifice sau estetice, efemeritatea nu poate fi anulată, doar contemplată.

Inserția subtilă a laptopului, plasat pe masa de lucru a anatomistului, aduce în scenă simbolul progresului și al tehnologiei, dar și al iluziilor moderne despre control și perfecțiune. Această prezență digitală în mijlocul unui ritual al fragmentării corporale devine o satiră tăcută asupra dorinței omului contemporan de a transcende limitele propriului trup, de a-și construi o identitate invincibilă în fața destinului biologic. Alăturarea acestui obiect de corpul disecat evidențiază zădărnicia aspirației umane de a depăși propria efemeritate, rămânând prins în cercul strâmt al vieții și morții.

Masa de lucru care susține desenul, concepută și realizată manual de Alex Herberth, funcționează ca o extensie sculpturală a universului conceptual al lucrării – o prelungire materială a Teatrului Anatomic din Leiden. Reluând forma ovală a amfiteatrului original, masa devine un altar contemporan al disecției simbolice. Picioarele sale, evocând un spirit re-renascentist (sic!), se termină în globi oculari care „privesc” atent suprafața mesei, transformând obiectul într-un martor al scenei pe care o susține. Aceste picioare se sprijină pe degete umane, evocând obsesiv homocentrismul istoric. Blatul mesei este mobil, activat printr-un mecanism personalizat de înclinare, unde rinichi forjați în metal cu precizie anatomică funcționează ca pârghii de rotație – susținând discuția artistului asupra cercului vital. Modul rafinat de execuție al acestui obiect completează meticulozitatea desenului. Meșteșugul devine aici, din expresie estetică, un instrument critic. Masa este și suport, și declarație – despre cum corpul uman este privit, analizat, estetizat și expus. Un obiect care reflectă și amplifică lucrarea așezată deasupra sa, devenind parte din instalație. Organicitatea anatomică, simbolismul materialelor și umorul subtil al formelor creează împreună o meditație lucidă asupra efemerității, fascinației pentru corp și imposibilității de a-l controla cu adevărat. 

7.  Ami Lungu (RO) SUPRA ROSA/OVER THE ROSE (2025, instalație olfactivă custom made, obiect textil)

În Noli Sapere, unde cunoașterea este suspendată în favoarea simțirii, Ami Lungu acționează precum un alchimist al vremurilor și emoțiilor noastre, aducând la viață un parfum născut din sânge — nu simbolic, ci din sânge care pulsează, care curge și încorporează memoria. Integrat într-un

obiect – pernă, parfumul creat special pentru această lucrare este difuzat discret — o urmă fantomatică a ceva visceral, transcendent, tulburător dar familiar, ancorat în nostalgia noastră. De inhalat și internalizat, mediază călătoria noastră interioară. Perna ne transmite iluzia confortului, însă este departe de a fi un

obiect care invită la odihnă. Ea este locul unui rit de trecere, încărcată de miros, unde trupurile noastre pot să-și acorde un răgaz, să respire și să dezvețe ce au învățat până acum. 

„Pe tărâmurile intuiției, ideile se deplaseaza fluid, fără o formă sau sistem care să le incorporeze în existență. În timp ce îmi imaginam mirosul sângelui, am simțit că molecula de oxid de trandafir poate adăuga valoare acordului – și atunci mulți spini s-au ivit în acest peisaj suprarealist, ieșind din vene ca niște monede alchimice, necesare pătrunderii în noua Renaștere. Sângele curge în râuri metalice, generând dimensiuni multiple, pe măsură ce noi, muritorii, ne mișcăm prin spațiu, dansând, iubind, alergând, târându-ne. În orice clipă, spinii iți pot înțepa pielea, dezvăluind o frântură din sateliții interiori ce orbitează neîncetat înăuntrul tău. Poți oare simți florile curgându-ți prin vene? Ești tentat să te așezi pe acea pernă de petale și să sângerezi un miros necunoscut in labirintul Noli Sapere?”

Supra Rosa / Over the Rose explorează zonele liminale, viscerale, ancestrale ale existenței noastre.  Mirosul este folosit aici ca limbaj — voluptos, efemer și subversiv, evocând o topografie suprarealistă în care intuiția eclipsează logica, iar spinii devin deopotrivă rană și ghid prin coridoarele parfumate ale memoriei. Titlul oglindește sensul lucrării— dacă ‘Sub Rosa’ este asociată istoric cu secretul, cunoașterea ascunsă și sacralitatea celor nespuse — a vorbi ‘sub trandafir’ însemna a invoca încrederea, tăcerea, o perdea trasă peste adevăr, ‘Supra Rosa’ acționează subversiv asupra acestui înțeles. Artista își propune să descopere ceea ce este ascuns, prin intuiție, prin simțuri. Este o formă estetică și conceptuală de rezistență în fața sistemelor moștenite de cunoaștere.

8. DEM (IT) & SETH MORLEY (1974-2024) PANTA REI (2014, video, 22′)

Panta Rei începe în Pantalica, cea mai vastă necropolă din Europa, unde peste 5.000 de morminte sunt săpate direct în stâncă. Acest loc sacru și izolat reflectă credințele străvechi despre viața de după moarte. În culturile mediteraneene, omul era perceput ca fiind alcătuit din trup, umbră și suflet: trupul se dezintegrează după moarte, umbra rămâne atașată de lumea pământească, iar sufletul poate atinge nemurirea doar eliberându-se de umbră. Obiectele funerare nu erau dedicate celui decedat, ci umbrei sale.

Filmul este structurat ca un triptic care urmărește călătoria karmică a sufletului prin trei vieți, de la naștere la moarte și apoi reîncarnare, până la separarea finală de umbră. Sufletul, îmbrăcat într-o tunică albă și purtând o mască zoomorfă, iar umbra, ascunsă sub un voal negru și o mască, poartă amândoi un disc auriu pe creștet – simbol al esenței lor comune.

În Prima Viață, sufletul se naște din necropolă și pășește în lumea materială, unde își întâlnește propria umbră. În A Doua Viață, ia forma unei femei și trăiește iubirea și atașamentele pământești, simbolizate de un voal roșu de mireasă – referință la Sfânta Agata, protectoarea Cataniei, dar și simbol al fertilității și pasiunii care hrănește umbra. Moartea este înfățișată aici ca o trecere fascinantă spre necunoscut.

În A Treia Viață, sufletul devine o figură de șaman sau inițiat, realizând un ultim ritual de eliberare de umbră – o purificare spirituală ce rupe ciclul karmic. Această transformare reflectă credințele arhaice și șamanice într-un univers împărțit în trei lumi – inferioară, mijlocie și superioară – și reînvie ritualuri de trecere demult uitate.

Inspirat de aforismul lui Heraclit „totul curge”, Panta Rei este o meditație vizuală despre efemeritate, reîncarnare și transformare, în care moartea nu este un sfârșit, ci o condiție necesară pentru renaștere. Filmul, realizat în peisaje sugestive din Sicilia – Catania, Pantalica, Valea Anapo și Muntele Etna – și acompaniat de muzica Grazielei Kriminal, propune o reconectare cu sacralitatea uitată, punând în dialog ritualurile străvechi cu neliniștile existențiale ale prezentului.

9. Marta Mattioli (RO, IT) I COULDN’T BREATHE ANYMORE (2024, bronz, nichel cromat, 28 x 30 x 30 cm, piedestal: inox, 125 x 22 cm, piscină 200 x 100 cm)

Realizată din bronz și nichel cromat, I COULDN’T BREATHE ANYMORE captează un fragment vital al corpului uman, prins de forțe invizibile, de parcă ar fi fost surprins în mijlocul unei lupte nevăzute. Concepută în interfețele aride ale modelării digitale 3D, sculptura poartă tensiunea dintre vulnerabilitatea corporală și transcenderea digitală. Marta Mattioli impregnează lucrarea cu o sensibilitate tactilă față de spațiile antropice, explorând modul în care morfologia umană ar putea evolua dincolo de limitele biologice.

Suprafețele metalice dense evocă fragmente anatomice, sugerând un corp deja fragmentat și descentralizat — o ființă aflată la granița dezagregării, dar care aspiră la o formă de unitate într-un tărâm digital. Această entitate hibridă, suspendată între memoria organică și permanența artificială, reflectă cercetarea mai amplă a Martei Mattioli asupra supraviețuirii într-o lume modelată tot mai mult de tehnologie.

Prin I COULDN’T BREATHE ANYMORE, Mattioli propune o viziune a corpului eliberat de accidentele naturii, suspendat între cronologii perturbate și spații multiversale. Aici, tehnologia întrerupe temporalitatea liniară, deschizând fluxuri noi ale existenței și oferind corporalității șansa de a se reconfigura dincolo de vulnerabilitățile timpului și materiei. În acest viitor imaginat, corpul nu mai este o formă singulară, ci o constelație de posibilități — o insulă sculpturală plutind într-o interfață infinită între carne și cod.

Lucrarea a fost prezentată pentru prima dată de Catinca Tăbăcaru Gallery și eastcontemporary în prima expoziție personală a artistei în Italia, în 2024, Be the User of My Interface.

10. Cătălin Bădărău, WASHING THE GUILT AWAY (2020, silicon, burete, pânză de sac, tifon, sticlă, fire de fier, șuruburi, 30 × 30 × 8 cm)

Lucrarea WASHING THE GUILT AWAY se naște dintr-o reflecție acută asupra relației fragile dintre corp, vină și supraviețuire în contextul unei lumi aflate sub semnul fricii și al incertitudinii. Aceasta a fost realizată în perioada pandemiei COVID în 2020, în care spălarea mâinilor devenise un gest ritualic compulsiv,  iar Cătălin Bădărău observa cum gesturile noastre cele mai cotidiene sunt încărcate psihologic contextual, devenind tentative de purificare nu doar fizică, ci și morală.

Comprimând fragmentele moi din silicon, burete și pânză între plăci de sticlă, o mână care spală pe alta devine o inimă despicată — metafora vizuală a unei disecții anatomice ca efort dureros de a accesa straturile adânci ale propriei conștiințe. Această “inimă” nu este una idealizată; ea pare suspendată între fragilitate și un efort persistent de autoînțelegere, de regăsire.

Artistul propune o confruntare onestă cu întrebările pe care adesea le reprimăm: Care este partea noastră de vină? Unde și când am greșit? Cum putem repara ceea ce pare iremediabil? În WASHING THE GUILT AWAY, corpul devine scena unui ritual terapeutic în care frământările interioare ies la suprafață nu pentru a fi negate, ci pentru a fi recunoscute și asumate.

Viziunea lui Cătălin Bădărău asupra corpului are, simbolic, față și verso: vehicul biologic și teritoriu de rezistență și introspecție, navigând perpetuu între cele două, inseparabile. Ritualurile corporale, aparent banale, sunt reîncărcate de semnificații psihologice — purtând speranța că, prin gesturi repetitive, prin actul de spălare, frământare și despărțire de suprafețe iluzorii, am putea reconstitui o formă mai sinceră și mai profundă de umanitate.

Într-un climat contemporan dominat de vină, nesiguranță și autoanaliză forțată, WASHING THE GUILT AWAY este un semn al necesității de a ne despica simbolic propriile straturi protectoare, pentru a recupera un sens autentic al existenței. Este o propunere esențială: să ne întoarcem la o umanitate conștientă de vulnerabilitățile sale, capabilă să accepte propria fragilitate ca pe un început al regenerării.

11. Maria Ungureanu (RO), SPOKEN WORD, LIVE ACT

Maria Ungureanu propune o intervenție spoken word ca live act. Artista devine un artefact viu în cadrul expoziției, un corp care rostește, discută, deviază, rezistă. Vocea ei traversează fragilități umane și glitch-uri tehnologice, devenind o punte între ceea ce am fost și ceea ce devenim acum, continuu, fluid. Pune în cuvinte conștiința pe care știm sau nu știm că o avem. Performance-ul funcționează ca un canal poetic și critic, în care limbajul devine act de luciditate și revoltă. Maria pune în vorbe tematici recurente din arta contemporană, combinate cu experiențele proprii, abordând prin textele ei subiecte precum existența comunitară într-o eră a hiperdigitalizării, în care fiecare act artistic devine o luptă a definirii sinelui autentic.

Spoken word-ul, ca gen performativ, are rădăcini în tradițiile orale și în mișcările de emancipare culturală. Este un spațiu în care poezia se eliberează de pagină și capătă corp, ritm, urgență. În contextul expoziției Noli Sapere, acest gen devine un manifest: el reintroduce dimensiunea vie a cuvântului într-un spațiu artistic dominat de obicei de simulări, interfețe și algoritmi. Intervenția Mariei este o formă de prezență radicală, un statement visceral despre memorie, identitate și viitor.

12. La piel que habito

Pereții poartă urmele timpului. Straturi succesive de tencuială sunt adăugate unele peste altele, uneori păstrate sau curățate parțial, de mâini și instrumente distincte, la intervale de timp diferite, ceea ce face ca, uneori, întâlnirea dintre acestea să existe fizic doar pe suprafața-fundal. Pornind de la premisa că pereții înmagazinează tăcut memoria spațiului, ne imaginăm o posibilă descoperire a unor urme nevăzute, care nu au existat niciodată.

Straturile de piele recreează o falsă descoperire, expusă într-o ordine riguroasă și somptuoasă, asemeni unui teatru anatomic renascentist. Cele trei subspații ale primei încăperi, delimitate virtual de arce, definesc pasul și îl multiplică în interiorul lor, la scară mică, constituind premisele unui act de cunoaștere ceremonial, în care experimentul unei disecții pe viu se materializează prin tăieturi succesive în pliu. Perdeaua perimetrală, deși ușoară, închipuie o anume corporalitate, densă și viscerală. Ultima încăpere permite intrarea totală în carnea peretelui, lipsită de decorație.